Decolonizarea este adesea discutată în sectorul patrimoniului ca un cadru teoretic sau ca un obiectiv de politică. Dar, în practică, este rareori îngrijit și nu este niciodată confortabil. Un webinar recent organizat de Europeana Network Association Communicators Community a reunit perspective din Brazilia și Europa, declanșând o reflecție necesară asupra decalajului dintre intențiile noastre și realitățile noastre instituționale.
Discuția a arătat clar că trebuie să trecem dincolo de efectuarea decolonizării și să începem să dezmembrăm structurile care o împiedică. Pentru a face acest lucru, trebuie să regândim trei domenii principale: relația noastră cu conflictul, înțelegerea obiectelor pe care le deținem și modul în care gestionăm timpul.
Locuirea în zona de conflict
Avem tendința de a vedea muzeele ca niște containere neutre pentru istorie - spații liniștite, ordonate, în care trecutul este păstrat. Dar această neutralitate este o iluzie. O abordare cu adevărat decolonială ne cere să acceptăm că muzeul este, și poate ar trebui să fie, o zonă de conflict.
Democrația nu se referă la absența tensiunii; Este vorba despre capacitatea de a naviga. Atunci când instituțiile încearcă să igienizeze aceste fricțiuni pentru a prezenta o narațiune unificată, adesea reduc la tăcere chiar comunitățile pe care pretind că le implică. Schimbarea de care avem nevoie este de la muzeu ca „fortăreață” a autorității la un „spațiu de negociere”. Aceasta înseamnă să privim vulnerabilitatea nu ca pe un eșec profesional, ci ca pe o necesitate metodologică. Dacă nu ne confruntăm cu dezacorduri, probabil că nu împărtășim puterea.
„Organismul teritorial”
Această nevoie de negociere se extinde la obiectele în sine. Conservarea occidentală se axează, de regulă, pe conservarea „materiei” – integritatea fizică a lemnului, a ceramicii sau a textilelor. Dar acest punct de vedere este adesea prea îngust pentru a surprinde realitatea patrimoniului indigen.
Discuția a evidențiat conceptul de „organism teritorial”. În multe cosmologii, un obiect nu poate fi separat de pământul din care a venit sau de corpul care l-a făcut. Narațiunea, creatorul și materia primă sunt un singur sistem viu.
Acest lucru reprezintă o provocare pentru instituțiile europene: nu puteți păstra cu adevărat un obiect dacă teritoriul din care provine este distrus sau dacă comunității îi este interzis să practice ritualurile necesare pentru a-l crea. Conservarea, în această lumină, trebuie să evolueze într-o formă de "îngrijire" care respectă acțiunea spirituală a obiectului și sănătatea mediului de origine. Ne obligă să întrebăm: Păstrăm o cultură, sau doar cochilia sa scobită?
Încetarea mentalității de „proiect”
Poate că obstacolul cel mai structural în calea acestei activități este dependența sectorului de „proiect”. Ne bazăm pe inițiative cu date de începere și de încheiere rigide, determinate de ciclurile de acordare a granturilor și de anii fiscali.
Dar relațiile nu aderă la diagramele Gantt. Decolonizarea este un ciclu continuu de început, dezvoltare și întoarcere la început. Atunci când instituțiile funcționează pe termen scurt, ele extrag cunoștințe și pleacă atunci când finanțarea se usucă, dăunând în mod activ încrederii.
Colaborarea reală necesită o permanență pe care „proiectele” nu o pot oferi. Aceasta necesită crearea unui mediu în care partenerii să simtă că muzeul este o extindere a propriului lor teritoriu – un spațiu atât de respectat încât încăperile de depozitare să fie tratate cu aceeași reverență ca terenul sacru. Acest nivel de intimitate durează ani de zile și poate fi distrus într-un moment de rigiditate birocratică.
Puterea soft a terminologiei
În cele din urmă, reflecția a atins puterea invizibilă a limbajului. De la metadatele pe care le folosim la modul în care marcăm timpul (de exemplu, trecerea de la „BC/AD” la „Era comună”), fiecare cuvânt este o alegere. Utilizarea IA pentru a detecta prejudecățile în cataloage este un început, dar activitatea umană de punere sub semnul întrebării a setărilor noastre implicite este în curs de desfășurare.
Calea înainte nu este despre găsirea unei rețete universale. Este vorba despre recunoașterea faptului că muzeele dețin „putere necoercitivă” și că această putere este cea mai eficace atunci când este partajată, negociată și, ocazional, perturbată.
Despre eveniment
Acest articol se bazează pe informațiile împărtășite în cadrul webinarului „Decoloniing Museum Practices: Un dialog între Brazilia și Europa”. Mulțumim vorbitorilor pentru sinceritatea și expertiza lor în orientarea acestei reflecții.
Vorbitori:
Sandra Benites: Curator, educator și activist (oameni din Guarani Nhandewa), director de arte vizuale la Funarte.
Prof. Marília Xavier Cury: Muzeul de Arheologie și Etnologie, Universitatea din São Paulo (MAE-USP).
Georgia Pollak: Ministerul elen al Culturii și Sportului.
Isabel Beirigo (Moderator): Communication & Expert în patrimoniu, proiectul "De-Bias".
Claudia Porto (gazdă): Muzeolog, Consiliul Consultativ ICOM, Comunitatea Comunicatorilor Europeana.
Puteți urmări înregistrarea evenimentului pe Youtube.
Implică-te
Pentru a continua conversația și a fi primul care află despre mai multe evenimente de acest gen, vă invităm să vă alăturați Asociației Europeana Network. Comunitatea Comunicatorilor planifică mai multe webinare pe această temă în 2026, așa că nu ratați șansa de a vă alătura!
Conflitto, territorio e fiducia: ripensare i meccanismi della decolonizzazione
Riflettendo su un recent dialogo tra professioniste brasiliane ed europee, Marianna Marcucci, curator
de media digitală și membru al grupului de coordonare pentru comunicatori, esplora in questo articolo perché la
decolonizzazione richieda ai musei di abitare il conflitto, rispettare il „Corpo-Territorio” (Corpo-
Território) e guardare oltre il ciclo dei progetti a breve termine.
La decolonizzazione è spesso discussa nel settore del patrimonio cultural come un quadro teorico o un obiettivo politico. Ma nella pratica, raramente è un processo lineare e non è mai comodo. Un recent webinar che abbiamo organizzato come Europeana Network Association Communicators Community ha messo a confronto prospettive dal Brasile e dall'Europa, innescando una necessaria riflessione sul divario tra le nostre intenzioni e le nostre realtà istituzionali.
La discussione ha reso evidente che dobbiamo andare oltre la semplice "messa in scena" della decolonizzazione e iniziare a smantellare le strutture che la impediscono. Per farlo, dobbiamo ripensare tre aree fondamentali: il nostro rapporto con il conflitto, la nostra comprensione degli oggetti che custodiamo e il modo in cui gestiamo il tempo.
Abitare la zona di conflitto
Tendiamo a vedere i musei come contenitori neutrali per la storia: spazi silenziosi e ordinati dove il passato viene preservato. Mă questa neutralità è un'illusione. Un approccio veramente decoloniale ci impone di accettare che il museo è, e forse dovrebbe essere, una zona di conflitto.
La democrazia non riguarda l'assenza di tensione, ma la capacità di navigarla (în engleză). Quando le istituzioni cercano di sanificare questi attriti per presentare una narrazione unificata, spesso silenziano proprio quelle comunità che sostengono di voler coinvolgere. Il cambiamento di cui abbiamo bisogno è passare dall'idea di museo come "fortezza" dell'autorità a quella di "spazio di negoziazione". Questo significa vedere la vulnerabilità non come un fallimento professionale, ma come una necessità metodologica (în limba engleză). Se non incontriamo disaccordo, probabilmente non stiamo condividendo il potere.
Il "Corpo-Territorio"
Questa necessità di negoziazione și estende agli oggetti stessi. La conservazione occidentale și concentra tipicamente sulla preservazione della "materia": L'integrità fisica del legno, della ceramica o del tessuto (în engleză). Ma questa visione è spesso troppo ristretta per catturare la realtà del patrimonio indigeno (în engleză).
La discussione ha evidenziato il concetto di "Corpo-Territorio". În cosmologia molților, un oggetto non può essere separato dalla terra da cui proviene o dal corpo che lo ha creato. La narrazione, l'artefice e la materia prima sono un unico sistema vivente (în engleză).
Ciò pone una sfida alle istituzioni europee: non si può preservare veramente un oggetto se il territorio da cui proviene viene distrutto, o se alla comunità viene impedito di praticare i rituali necessari per crearlo. La conservazione, in questa luce, deve evolutionrsi in una forma di „cura” che rispetti l'agire spiritual (agenție) dell'oggetto e la salute ambientale della sua origine. Ci costringe a chiederci: stiamo preservando una cultura o solo il suo guscio svuotato?
Porre fine alla mentalità del "Progetto" (în engleză).
Forse l'ostacolo più strutturale a questo lavoro è la dipendenza del settore dal "progetto". Ci affidiamo a iniziative con date di inizio e fine rigide, guidate dai cicli dei bandi e dagli anni fiscali.
Ma le relazioni non aderiscono ai diagrammi di Gantt (în engleză). La decolonizzazione è un ciclo continuo di inizio, sviluppo e ritorno all'inizio. Quando le istituzioni operano su tempistiche a breve termine, estraggono conoscenza e se ne vanno quando i finanziamenti și esauriscono, danneggiando attivamente la fiducia. Una collaborazione autentica richiede una permanenza che i "progetti" non possono offrire (în engleză). Richiede la creazione di un ambiente in cui i partner sentano che il museo è un'estensione del proprio territorio: (în limba engleză) uno spazio così rispettato che i depositi vengono trattati con la stessa riverenza di un suolo sacro. Questo livello di intimità richiede anni per essere costruito e può essere distrutto in un attimo dalla rigidità burocratica (în engleză).
Il soft power della terminologia
Infine, la riflessione ha toccato il potere invisibile del linguaggio (în engleză). Dai metadati che utilizziamo al modo in cui scandiamo il tempo (passando da "a.C./d.C." all'Era Comune/Volgare), ogni parola è una scelta. Usare l'IA per rilevare i pregiudizi nei cataloghi è un inizio, ma il lavoro umano di mettere in discussione le nostre impostazioni predefinite è continuo.
La strada da percorrere non consiste nel trovare una ricetta valida per tutt ⁇ . Si tratta di riconoscere che i musei possiedono un "soft power" e che questo potere è più efficace quando è condiviso, negoziato e, ocazionalmente, destabilizzato.
Informazioni sull'evento
Questo articolo attinge agli spunti condivisi durante il webinar „Decolonizarea practicilor muzeale: Un dialog între Brazilia și Europa” (Decolonizzare le pratiche museali: un dialogo tra Brasile ed Europa). Ringraziamo le relatrici per la loro franchezza e competenza nel guidare questa riflessione (în engleză).
Relatrici:
Sandra Benites: Curatrice, educatrice e attivista (popolo Guarani Nhandewa), Direttrice delle Arti Visive presso la Funarte.
Prof.ssa Marília Xavier Cury: Museo di Archeologia ed Etnologia, Università di San Paolo (MAE-USP).
Georgia Pollak: Ministero della Cultura e dello Sport ellenico (în engleză).
Isabel Beirigo (Moderatrice): Esperta di comunicazione e patrimonio cultural, progetto "De-Bias" (în engleză).
Claudia Porto (gazdă): Museologa, Comitato consultivo ICOM, Comunitatea Comunicatorilor Europeana.
Partecipa
Questo evento è solo il primo che abbiamo organizzato sull’argomento, rimanete în contatto con noi
per avere informazioni sui prossimi! Per continuare la conversazione vi invito a unirvi alla Asociația Rețelei Europene. Asociația Rețelei Europene.
Conflito, território e confiança: repensando ca dinâmicas da descolonização
Refletindo sobre um diálogo recente entre profissionais do Brasil e da Europa, a curadora de mídias digitais e membro do Communicators Steering Group, Marianna Marcucci, explora por que a descolonização exige que os museus habitem o conflito, respeitem o „Corpo Territorial” e olhem além do ciclo de projetos de curto prazo.
A descolonização é frequentemente discutida no setor do patrimônio como um referencial teórico ou um objetivo de política institucional. Na prática, porém, ela raramente é organizada e nunca é confortável. Asociația Communicators Community da Europeana Network Association reuniu perspectives do Brasil e da Europa, provocando uma reflexão necessária sobre a distância entre nossas intenções e as realidades institucionais.
A discussão deixou claro que precisamos ir além de simplesmente „performar” a descolonização e começar a desmontar as estruturas que impedem que ela ocorra. Para isso, é necessário repensar três áreas centrais: Nossa relação com o conflito, nossa compreensão dos objetos que custodiamos e a forma como gerimos o tempo.
Habitar a zona de conflito
Costumamos ver os museus como recipientes neutros da história – espaços silenciosos e organizados onde o passado é preservado. Mas essa neutralidade é uma ilusão. Uma abordagem verdadeiramente descolonial exige que aceitemos que o museu é, e talvez deva ser, uma zona de conflito.
A democracia não se baseia na ausência de tensão, mas na capacidade de lidar com ela. Quando as instituições tentam higienizar esses atritos para apresentar uma narrativa unificada, acabam frequentemente silenciando justamente as comunidades que afirmam querer envolver. A mudança necessária é passar do museu como uma „fortaleza” de autoridade para um „espaço de negociação”. Isso significa entender a vulnerabilidade não como uma falha profissional, mas como uma necessidade metodológica. Se não estamos encontrando discordâncias, provavelmente não estamos compartilhando poder.
O „Teritorial Corpo”
Essa necessidade de negociação se estende também aos próprios objetos. A conservação ocidental costuma concentrar-se na preservação da «matéria» – a integridade física da madeira, da cerâmica ou do têxtil. No entanto, essa visão é frequentemente estreita demais para captar a realidade do patrimônio indígena.
A discussão destacou o conceito de „Corpo Territorial”. Em muitas cosmologias, um objeto não pode ser separado da terra de onde provém ou do corpo que o produziu. A narrativa, o autor e a matéria-prima formam um único sistema vivo.
Isso coloca um desafio às instituições europeias: não é possível preservar verdadeiramente um objeto se o território de origem está sendo destruído ou se a comunidade é impedida de praticar os rituais necessários para criá-lo. A conservação, sob essa perspectiva, deve evoluir para uma forma de „cuidado” que respeite a agência espiritual do objeto e a saúde ambiental de sua origem. Isso nos obriga a perguntar: estamos preservando uma cultura ou apenas sua casca esvaziada?
Superar a mentalidade de «projeto» (în limba engleză)
Talvez a barreira mais estrutural para esse trabalho seja a dependência do setor em relação aos „projetos”. Confiamos em iniciativas com datas rígidas de início e fim, guiadas por ciclos de financiamento e exercícios fiscais.
Mas ca relações não seguem cronogramas de Gantt. A descolonização é um ciclo contínuo de começar, desenvolver e retornar ao começo. Quando as instituições operam com horizontes de curto prazo, extraem conhecimento e se retiram quando os recursos acabam, prejudicando ativamente a confiança.
Uma colaboração genuína exige uma permanência que os „projetos” não conseguem oferecer. Exige a criação de um ambiente em que os parceiros sintam o museu como uma extensão de seu próprio território – um espaço tão respeitado que as reservas técnicas sejam tratadas com a mesma reverência que um solo sagrado. Esse nível de intimidade leva anos para ser construído e pode ser destruído em um instante de rigidez burocrática.
O soft power da terminologia
Por fim, a reflexão abordou o poder invisível da linguagem. Dos metadados que utilizamos à forma como marcamos o tempo (por exemplo, a mudança de „a.C./d.C.” para „Era Comum”), cada palavra é uma escolha. O uso de IA para detectar vieses nos catálogos é um começo, mas o trabalho humano de questionar nossos padrões e pressupostos é contínuo.
O caminho a seguir não consiste em encontrar uma receita única que sirva para todos. Trata-se de reconhecer que os museus detêm um soft power e que esse poder é mais eficaz quando é compartilhado, negociado e, ocasionalmente, tensionado.
Sobre o evento
Este artigo se baseia nos insights compartilhados durante o webinar „Decolonising Museum Practices: un dialog între Brazilia și Europa”. Agradecemos aos palestrantes por sua franqueza e expertise ao conduzir esta reflexão.
Palestrante:
Sandra Benites: Curadora, educadora e ativista (povo Guarani Nhandewa), Diretora de Artes Visuais da Funarte.
Profa Marília Xavier Cury: Museu de Arqueologia e Etnologia, Universidade de São Paulo (MAE-USP).
Georgia Pollak: Ministério Helênico da Cultura e do Esporte (în engleză).
Isabel Beirigo (Moderadora): Especialista em Comunicação e Patrimônio, projeto „De-Bias”.
Claudia Porto (Anfitriã): Museóloga, Conselho Consultivo do ICOM, Comunitatea Comunicatorilor Europeana.
Você pode assistir à gravação do evento no YouTube (în engleză).
Participe
Para continuar a conversa e ser o primaro a saber sobre eventos como este, convidamos você a se juntar à Europeana Network Association. A Communicators Community planeja novos webinars sobre este tema em 2026 – não perca a oportunidade de participar! (în limba engleză)